Avem valoare, dar n-avem echipă!

Impresii de la conferința europeană de medicina familiei și din viață

Am petrecut câteva zile în Dublin, la conferinta europeană de medicina familiei organizată anul acesta de societatea europeană de medicina familiei (WONCA Europe, nici o legătură cu Willy Wonka și ciocolata!) și societatea irlandeză de MF (numită, la ei, Colegiu, pentru că are un pic mai multe atribuții decât doar o societate profesională).

Am fost peste 2000 de participanți din mai toate țările europene și câțiva și din afara Europei. Nu mai puțin de 14 săli cu sesiuni paralele și teme diverse, de la ultimele ghiduri medicale la siguranța pacienților, sănătatea medicilor, recrutarea și păstrarea resursei umane, educația medicală, medicina rurală, organizarea cabinetului, cercetare în medicina de familie, policy, advocacy și multe altele, până la sănătatea planetară (strâns legată de criza climatică), Inteligența Artificială în medicină și poziția medicilor față de genocidul din Gaza.

Sursa: Wonca Europe/Guarant

După fiecare conferință internațională la care reușesc să particip mă simt un medic mai bun pentru pacienții mei, mult mai deșteaptă sau măcar mai informată, că IQ-ul nu cred că poate să crească direct proporțional doar cu participarea la conferințe.

Înainte să întrebe cineva, sau chiar dacă nu întreabă nimeni, las aici informația că m-am dus pe banii mei la conferință. Vreo 800 de euro, adică 4000 de lei, a fost doar taxa de participare. O manifestare similară românească are taxă de la gratuit la câteva sute de lei, pentru comparație. Avion și restul au fost încă vreo câteva sute de euro. Între o vacanță de una-două săptămâni pe undeva frumos și conferință am ales conferința.

Anul acesta am găsit printre participanți doar șapte colegi dintre cei care profesează în România. Și încă cinci dintre cei emigrați. Probabil că au fost un pic mai mulți în total dar aplicația mobilă a conferinței nu mi-a dat prea multe informații despre țară.

Nu cred că colegii din România sunt mai puțin interesați de astfel de evenimente. În țară avem multe conferințe, cursuri, simpozioane în medicina de familie și sunt pline sălile. Dar costurile sunt prohibitive și după câte înduri zi de zi în cabinet parcă îți vine să alegi vacanța de două săptămâni fără SIUI și departe de știrile despre medici criminali, în locul celor 3-4 zile de conferință.

Dintre medicii români emigrați, m-am bucurat tare mult să le întâlnesc pe Alina și Daria. Medici de familie deja de câțiva ani în țările de adopție, ambele doctorițe sunt foarte apreciate de colegii străini. Alina este directorul departamentului din colegiul irlandez care se ocupă de medicii de familie la început de drum, îi reprezintă la nivel european și a organizat anul acesta preconferința tinerilor MF europeni, care am auzit că a fost foarte reușită! Daria tocmai a fost aleasă ca viitoarea președintă a EYFDM, adică organizația europeană a tinerilor medici de familie, în care reprezintă Franța. Și organizează la anul o super conferință tot pentru tineri MF, iar în 2026 preconferința tinerilor MF, la Paris! Și amândouă nu sunt doar bune organizatoare și cu abilitățile de leadership necesare să ajungă în rolurile menționate, ci și super deștepte și medici buni.

Și nu sunt singurele doctorițe românce pe care le-am cunoscut la conferințele din străinătate ale medicilor de familie. Spania, Anglia, Elveția, Grecia sunt câteva din celelalte țări din care îmi amintesc că am cunoscut colege în anii trecuți. Pe câteva le-am revăzut și anul acesta. Am cunoscut și un coleg care lucrează în Franța și participă mereu cu lucrări foarte interesante. Ne recunoaștem după numele românesc când ne uităm la programul conferinței și este drăguț cum căutăm să mergem la sesiunile unde prezintă un medic român, să ne salutăm și susținem.

Nu știu dacă România va reuși vreodată să le ofere acestor colegi ceea ce au găsit în restul țărilor europene. Dacă va fi vreun moment când efortul imens de a se reîntoarce va avea sens. România ar avea mult de câștigat. Singura speranță pe care o am este într-un guvern competent, cu oameni cu experiență internațională, oameni care înțeleg fenomenul migrației și problemele diasporei pentru că au fost și ei sau au prieteni și rude în afara țării. Un guvern care sa aibă suficient timp și putere pentru un proiect de reparat țara și de adus măcar o parte din cei 6 milioane de români și copiii lor înapoi în țară.

Revin la ce am ales să scriu în titlu. Avem valoare, avem medici români buni în țară și în străinătate. Și nu doar medici!

Ce ne lipsește este spiritul de echipă, de #TeamRomania cu care ne batem atât în piept când sportivii României câștigă tot ce se poate câștiga în domeniul lor.

Am fost atât de mândră de Daria și Alina atunci când le-am văzut pe scenă la preconferință. Știam de doi ani că își reprezintă țările adoptive în consiliul organizației de tineret și le vedeam în roluri mai importate în viitorul apropiat. Dar știu că este exclusiv meritul lor pentru tot ce au reușit să facă până acum. România nu are nici un motiv să se bată cu pumnul în piept că sunt “ale noastre”, că s-au pregătit în școala românească de medicină și de aia au ajuns așa departe. Nu înveți din experiența UMF ce știu și au reușit ele să facă, ba chiar din contră, și îmi pare rău că în 20 de ani tot nu s-a schimbat mare lucru, cu mici excepții. Iar facultatea gratuită a fost plătită de fapt din taxele și impozitele părinților și bunicilor lor și cam acolo se stinge datoria față de țară pentru care atâția tâmpiți le fac reproșuri românilor care au ales să plece. Și deși spun că au ales, nu cred că a fost o alegere ușoară.

Poate că sunt așa pornită pe tema migrației din cauza discuției cu doi prieteni dragi despre poveștile lor personale legate de migrație. Și pentru că am ajuns cu o zi mai devreme în Dublin și am avut timp să vizitez Muzeul Emigrației Irlandeze EPIC. Cu gândul încă la prietenii mei și la tot ce am aflat din muzeu, am ascultat mai atentă și am pus mai bine în context poveștile colegilor și prietenilor medici de familie străini, emigranți și ei. Italieni, spanioli, portughezi, croați emigrați la un moment dat în timpul pregătirii medicale sau după în Anglia, Irlanda, Olanda, țările nordice. În toți anii cât am fost activă în organizația de tineret mă surprindeau când aflam că au plecat din țara lor, pe care o vedeam ca dezvoltată și un loc unde îți este destul de bine ca medic de familie, dar acum le înțeleg mai bine motivele.

Și revin la spiritul de echipă care ne lipsește și care ne-a gonit deja în străinătate o treime din populația țării. De la președintele țării la președinții majorității organizațiilor medicale și ai asociațiilor de bloc sau din agricultură, totul este pe persoană fizică în România.

Interesul individual, eterna întrebare ce-mi iese mie, și cam atât. Cum poți să cultivi un mediu non-toxic, sigur, constructiv în care oamenii să dea ce au mai bun cu o astfel de gândire? Cum poți să încurajezi oameni talentați, muncitori, cu un potențial imens pe care și-l pot atinge oriunde în lumea civilizată, să-și îngroape viața într-o țară care nu le oferă decât frustrări și palme? Unde fiecare papagal care urlă mai tare și mai convingător ajunge șăf deși este gol de conținut și te iei cu mâinile de cap când îl auzi vorbind liber, ba uneori și când citește ce i-au scris alții?

M-am enervat un pic.

Ce știu sigur este că primii pași pentru reparat țara sunt posibili în mai puțin de o generație. Și nici n-avem nevoie de 19 milioane, 6 milioane sau 1 milion de români pentru asta. Ajung și câteva mii, dar care să formeze o echipă, să tragă în aceeași direcție, să-și dorească să reușească să facă ceva mai măreț decât ei cu țara, pentru mai mulți oameni decât doar pentru ei.

Iar într-o organizație sunt suficienți și câteva zeci sau sute de oameni, în funcție de dimensiunea organizației. Am văzut asta în toate organizațiile prin care am trecut iar timpul și schimbarea șăfilor n-a făcut decât să-mi confirme observațiile.

Îmi pare rău că nu mă țin de promisiunea de a scrie săptămânal sau mai des aici. Văd că au trecut aproape trei săptămâni deja, deși credeam că a fost maximum o săptămână și un pic. Gândurile sunt la locul lor, prea multe să le țin doar pentru mine. Am de la o vreme o problemă cu timpul necesar să scriu așezat, negrăbită, la laptop. Cred că nu ajută nici faptul că la cabinet trebuie să petrec atâtea ore documentând consultațiile cu pacienții folosind tot laptopul. Peste tot auzim că trebuie redus timpul petrecut în fața ecranelor, dar ce faci când locul de muncă te obligă să te uiți mai mult în ecrane decât în ochii celor pe care ar trebui să-i asculți și să-i îngrijești? Încerc săptămâna asta să scriu mai des, dar nu promit nimic.