Orice asemănare nu este deloc întâmplătoare

Mersul la teatru, cititul, pauzele din agitația zilnică nu dăunează deloc gândirii critice

Am lăsat Youtube să meargă după ce m-am uitat la Știrile zilei și, după încă câteva ediții pe care le-am ratat în zilele anterioare, autoplay a băgat documentarul Recorder din iarna 2019, “30 de ani de democrație”.

Vorbeam de documentar zilele trecute, întrebându-mă dacă vor face un update anul acesta, când avem 35 de ani de la Revoluție. Din motive de creier cu note ironice, îmi aminteam că numele documentarului este “30 de ani de comunism”. Și mi-au atras atenția imaginile de arhiva de la început. Mai ales acest cadru cu panoul cu Ceaușescu pus în Piața Victoriei, în fața palatului, cu tricolorul pe fundal. Am zâmbit și mi-am dat seama că mi-am găsit ilustrația pentru articolul ăsta, pe care l-am scris în cap toată săptămâna.

Sursa: Recorder, 30 de ani de democrație

Am profitat de Festivalul Național de Teatru din București ca să merg în fiecare seară la teatru în săptămâna care a trecut.

Ultimele zile ale Elenei și ale lui Nicolae Ceaușescu de Julia Holewińska se joacă la teatrul din orașul Bydgoszcz, al optulea cel mai mare oraș din Polonia, și spune mai multe și mai clar despre comunism decât reușim noi să spunem în România în orice zonă ne-am uita: cultură, educație, administrație, justiție. Sigur că am făcut și noi filme-documentar cu același nume, poate mult mai fidele adevărului istoric decât piesa, dar cine le-a văzut? Sala de la TNB a fost plină cu tineri și m-am bucurat.

Maria Stuart de Schiller se joacă la Teatrul de Stat Maghiar din Cluj, pusă în scenă de Diego de Brea, regizor sloven. O piesă clasică, cu acțiunea hăt, departe în timp și spațiu, în Anglia. Dar extrem de actuală. Iar pentru cine nu ar fi înțeles asta, vine mesajul din final al Évei Imre, din alt timp decât cel al piesei. Din prezent.

Lumânările dreptății este piesa pentru care cred că mă voi duce în Târgu-Mureș cândva să o văd iar, la ea acasă. Merită toate premiile pe care le-a luat deja și sper că va mai lua și altele. Dacă despre comunism nu ne pricepem să spunem prea multe în România prin teatru, despre alte zone întunecate ale istoriei Csaba Székely, autorul piesei, a reușit să o facă. Și, deși nu cred că televizorul/ecranul va reuși vreodată să te facă să simți și gândești ca într-o sală de teatru și mult timp după ce ai plecat din ea, Lumânările dreptății este un spectacol pe care l-aș vrea filmat și accesibil tuturor, mai ales tinerilor. Dacă spectacolele de la The Metropolitan Opera sunt disponibile online și în săli de cinema din mall-uri, poate că și unele piese de teatru ar trebui să fie.

Dar totul cu măsură, pentru că Străini în viitor arată cu mult umor și pericolele digitalizării duse la extrem. N-am mers doar la piese din programul de festival, și m-am bucurat să descopăr un Teatru Nou situat într-o zonă care arată cum poate începe să fie revitalizat un spațiu altfel părăsit mult timp de autorități și orășeni - Timpuri Noi. Sigur că mai este mult de făcut până să vorbim de regenerare urbană ca la carte, acum fiind doar câteva clădiri de birouri cu design interesant, dar intrarea în Teatrul Nou mi-a amintit de două teatre din New York și Londra aflate tot în mijlocul unor cartiere, departe de zona centrală a orașului unde te-ai aștepta să găsești spațiile culturale. Și de ce nu am avea teatre în cartiere? Și un cartier de teatre și localuri, în zona dintre Magheru, Dacia, Moșilor, cum au londonezii West End și newyorkezii Broadway?

Aș fi ratat Poveștile bunicilor șoptite fiicelor de către mame dacă nu lua altcineva biletele. Era a doua piesă de la un teatru polonez din programul festivalului și mă gândeam că pe subiectul Decretului lui Ceaușescu nu prea mai este nimic de spus, în România. Au făcut o treabă excelentă în urmă cu câțiva ani și câțiva jurnaliști, în română și engleză, cu Jurnalul Decretului, nu doar Mungiu cu filmul la Cannes. Ce toantă am fost! Mesajul nu m-a lovit complet decât spre finalul piesei, când actorii polonezi se întorc iar spre public și fac un fel de anunț de interes public. “Dacă ai nevoie de ajutor, sună la numărul …. Dacă ai nevoie să mergi peste graniță pentru o intervenție medicală, s-ar putea să te duc chiar eu cu mașina.”

Crima lui Ceaușescu nu mai este doar trecutul nostru, ci prezentul lor, la nici 2000 km de România, în anii 2020. Istoria legislației anti-avort din Polonia este mai complexă, dar prezentul este șocant. Regizoare și dramaturg, Gianina Cărbunariu a pus piesa în scenă la Teatrul Contemporan din Szczecin, dar este bine ca din când în când să mai aibă ocazia să o aducă și în România.

În fine, ultima piesă a fost la Teatrul Excelsior, unde am văzut mai mult de jumătate din repertoriu în ultimii doi ani și totul a fost foarte, foarte bun. Nu știu cum am găsit ultimele bilete, pentru că mai tot ce joacă ei este cu casa închisă la câteva ore după ce se pun în vânzare. Nici Adrenalină de Gabriel Sandu nu a fost selectată pentru FNT, dar probabil că este și mai de nișă, ca vârstă a spectatorilor. Nu văd oameni de peste 45-50 de ani gustând tema, ancorată aparent în muzica pop-dance românească de la începutul anilor 2000, empatizând cu personajele sau măcar raportându-se (to relate?) la ce se întâmplă pe scenă. Deși este pentru toate generațiile, pentru că adicțiile nu țin cont de vârstă sau vremurile în care trăiești. O piesă mare, într-o sală prea mică, pe care ar trebui să o vadă mulți.

Un fir roșu al tuturor pieselor a fost, cel puțin în mintea mea, ideea că tăcerea permite nedreptății să tot crească până devine chiar criminală. Permite celor ajunși unde nici nu visau să devină din conducători penibili niște monștri oribili.

Libertățile nu ne sunt luate printr-un referendum, în acord cu voința poporului, ci în tăcere, pe nesimțite, de niște conducători care n-au nici o treabă să fie acolo și să ia decizii pentru milioane de oameni. Dar ajung acolo și iau decizii.

Iar uneori chiar conducătorii aleși democratic sunt deja sau devin rapid niște autocrați fără scrupule și fără nici o legătură cu interesele poporului care i-a ales. Sau care i-a lăsat să ajungă la putere renunțând la vot și lăsând o minoritate să decidă și pentru el. Ne mai pișăm mult pe el de vot? Avem alte planuri în weekendul ăla?

Trecutul are prostul obicei să tot revină în prezent, mult mai rapid dacă preferăm să stăm cu ochii închiși și să nu observăm asemănările deloc întâmplătoare.

Sursa: Facebook PSD, lansarea candidaturii lui Marcel Ciolacu