Viața ca o piesă de teatru
De ce alegem să rămânem spectatori? Este mai confortabil pe termen scurt, dar cam atât.
Am văzut două piese de teatru excelente și revin adesea la ultimele scene din amândouă. Visul american la Teatrul de Comedie din București și Catarina și frumusețea de a ucide fasciști la Teatrul Național din București în cadrul Festivalului Național de Teatru 2023.
Ambele se termină cu discursul unui demagog, populist și probabil sociopat. Unul politician, celălalt preot sau cam așa ceva. Dacă la politicianul din Catarina… scena este atât de întinsă și de absurdă încât publicul începe să iasă din sală, să huiduie, să vorbească cu personajul care aproape sparge al patrulea perete și pare că îți vorbește, în Visul… reacția publicului este inexistentă până la finalul piesei, când aplaudă îndelung talentul actorului.
Nu cred că publicul este motivul, poate diferit în Sala Mare a TNB și la festival de cel din sala mai mică a Teatrului de Comedie, venit în mare măsură pentru Tudor Chirilă într-o seară oarecare la teatru. Sau actorii sau faptul că o piesă a fost jucată în limba portugheză, cu subtitrare, iar cealaltă este tradusă în limba română și vorbește despre realitatea americană a anilor ‘80, la fel de actuală și astăzi. Sau chiar mai actuală.
Cred că motivul este exact durata scenei. Expus timp de doar circa cinci minute la aberațiile populiste, ultraconservatoare, extremiste, la intoleranța demagogului din Visul… publicul stă cuminte în scaun, parcă este un pic deranjat în zona sa de confort de ceea ce aude, dar așteaptă să se termine scena și să vadă ce mai urmează. Eventual își spune ceva în gând. Rămâi conștient că ești la teatru, în întuneric, și privești o scenă. Nu-ți atacă neapărat valorile ceea ce spune actorul pe scenă, deși poate te enervează personajul. Te uiți la ceas, știi că piesa se termină în cinci minute și te întorci la viața ta.
Politicianul din Catarina… însă expune publicul la peste 15 minute de discurs populist, virând apoi spre ură și extremism. Fascism, cum nu se teme autorul piesei să spună. Și asta dupa două ore de piesă fără pauză. Luminile din sală s-au aprins la un moment dat. Din piesă ar mai fi cam jumătate de oră. Discursul personajului nu se oprește după cele 15 minute, dar cam atunci începe publicul să reacționeze, în diferite feluri. Cea mai interesantă reacție mi s-a părut cea a spectatorilor care îi certau pe spectatorii care plecau, huiduiau, intrau într-un dialog cu personajul de pe scenă. Ț, ț, ț, nu se cade. Suntem oameni cultivați, mergem la teatru, ce naiba.
Îmi fuge gândul la cele două scene când urmăresc evenimentele curente din România și diferitele discursuri publice. Sau lipsa lor. Reacția oamenilor obișnuiți din România. Sau lipsa ei. Discuțiile și dezbaterile netelevizate de pe unde mai au ele loc - într-o sală de așteptare la medic, într-un taxi/Uber, la o terasă sau la o coadă la vreo instituție, dar mai adesea pe Facebook, unde se ceartă oamenii mari.
Urmăresc de câteva săptămâni iar televiziunile de știri. De când cu protestele medicilor. Nu încetează să mă uimească atenția acordată la jurnalele de știri din oră în oră nu doar accidentelor, crimelor, schimbărilor meteo și câte și mai câte non-știri, de fapt, ci și avariilor din rețeaua de termoficare a Bucureștiului. Și tragerea la răspundere a primarului Nicușor Dan. Am încercat să îmi amintesc dacă în cei 12 ani în care Bucureștiul a fost administrat de gospodarii poporului, Sorin Oprescu și Gabriela Firea, am avut atâtea știri despre termoficare. Nu erau avarii atunci? Poate erau mai puține, pentru că și conductele și CET-urile erau mai tinere, dar nu cred că nu au fost avarii.
Iar lucrul despre care ar trebui de fapt să fie știri, realitatea despre care ar trebui să vorbim acum este că primarul Nicușor Dan a reușit să scoată Primăria Municipiului București din groapa financiară în care au lăsat-o Oprescu și Firea. Nu e vorba de greaua moșternire, ci că dacă el nu reușea să scoată primăria din faliment, nici nu mai conta acum dacă aveam conducte noi sau sparte, pentru că nu puteam plăti, ca oraș, agentul termic care să circule prin ele.
Astea sunt lucrurile care cotează. Restul este circ politic într-o perpetuă campanie electorală, un joc de-a Tom și Jerry în care fiecare încearcă să-l prindă pe celălalt și să-l ardă și să mai câștige niște voturi pentru sine, sau măcar să i le mai risipească pe ale celuilalt. Și, din păcate, circul are și milioane de spectatori tăcuți. Prea tăcuți.
Am mai zis. O să mă tot repet. Reprezentanților organizațiilor și instituțiilor de tot felul trebuie să le cerem să vorbească permanent, să dea periodic raportul de activitate. Să le punem întrebări. Nu doar să-i lăsăm să vorbească atunci când vor ei, ce vor ei, și să-i ascultăm fără reacție, fără gândire, stând comod în scaun în întuneric.
La fel ca în politică, nu se poate să-i votezi de fiecare dată când ți se cere votul pe unii care te-au mințit mai frumos, mai nerușinat, iar apoi să-i ignori când tac sau mint, când nu fac nimic util, când fură. Ba să te apuci să le ceri explicații altora, spre care te îndrumă primii. Pe care îi acuză de toate cele, de ajungi și tu să crezi că sunt responsabili ceilalți. Cei care au fost mereu vocali în fața hoției și demagogiei, a prostiei și incompetenței, a corupției, cei care atunci când au avut ocazia au făcut ceva și au încercat să facă mai mult. Tot lor să le inventezi tot felul de vini, să-i acuzi de tot felul. Pentru că e dreptul tău strămoșeșc să stai cu fundul pe cămeșă și să te duci după fentă, să crezi toți populiștii și demagogii, să nu-ți dezvolți și să nu-ți folosești gândirea critică. Pe termen scurt, pare mult mai confortabil așa.
